Retete fara gluten, fara lactate, fara zahar, interviuri & articole despre sanatate

Vineri, pe 10 iunie, fac 6 ani de la operatia mea de endometrioza, cea realizata in Timisoara, a doua si sper ultima din aceasta serie. In fiecare an marcam cumva aceasta zi. O consideram, pe buna dreptate, inceputul unei noi vieti, desi recuperarea mea nu a fost deloc una usoara avand in vedere stadiul endometriozei. Azi, insa, dupa 6 ani, nu stiu daca mai pot spune si simti la fel.

Nu stiu de ce, poate si pentru ca s-au adunat multe in ultimele luni si am vazut asa, cum boala, in general, si boala asta, in particular, poate sa atace perfid, la persoane “neincadrate” in categoriile de risc. Poate ca acum mi-am dat seama ca au trecut atatia ani (6 ani de la a doua operatie si 8 de la prima mea operatie) si nimic nu s-a schimbat.

Nimic! Pacientele platesc aceleasi preturi exorbitante pentru rezectii de intestin cu echipe de medici specializate in aceasta afectiune (care NU, nu se pot face la stat), avem aceiasi medici specializati in endometrioza (pe care ii numeri pe degetele de la o mana), aveam aceleasi idei tampite, propovaduite chiar si de unii medici (“fa un copil, trece” , “ e doar un moft”, “orice femeie are dureri la ciclu”, “esti ceea ce gandesti”, “aceeasi minte care face boala, o si vindeca”, “ia anticonceptionale si va trece” etc.), avem aceeasi lipsa de empatie intre “femeile cu endometrioza care au conceput vs. cele isi doresc sa conceapa vs. nu isi doresc sa conceapa” sau “s-au operat la stat vs. s-au operat la privat” sau “au endometrioza stadiul 1, 2 vs. “au endometrioza stadiul 3, 4”, investigatiile costa enorm de mult, iar lanturile de spitale private, ca nu le pot spune altfel, profita big time de pe urma asta…

Probabil profita in toate tarile, nu stiu, dar nu pot sa accentuez problema asta. Stiu, sunt afectiuni mult mai grave (desi nu cred ca e corect sa avem grade de comparatie intre afectiuni), dar totusi…

Femeile cu endometrioza mi se pare ca sunt la fel de singure in toata lupta asta, singure in sensul ca trebuie sa se bazeze tot pe ele, pe resursele familiei, pe o donatie etc. etc. Si nu e corect. Asa cum nu e corect ca in orice discutie publica despre asta inca aud numai despre infertilitate, durere, durere la menstruatie, nicidoata despre "nodul rectovaginal", "nodul pe plamani", "endometrioza pe diafragma", "riscul de subocluzie intestinala", "punerea in pericol a vietii".

Ah, si in timpul asta sau printre picaturi mai trebuie si sa traim. Sa visam. Sa iubim. Asa cum putem sau asa cum am invatat. Adica cum nu am invatat pentru ca am fost prea ocupate cu “a fi bine”, “a fi pe linia de plutire” etc.

Odata cu pandemia, cand, sa imi fie cu iertare, mi se pare ca mai toata lumea a ramas cu ceva sechele, mi se pare totusi ca exista un plus de empatie. Adica nu mai esti privita la fel de ciudat daca incerci sa povestesti cate ceva din drumul tau. Nu ca sa te vaiti, nu ca sa te lamentezi, ci ca sa deschizi ochii.

Inainte de operatia de acum 6 ani eram foarte rau. Acum sunt bine, aproape foarte bine cu endometrioza. In rest, ca mai toata lumea, pe linia de plutire.

Ma incearca sentimente ciudate acum, la “ceas aniversar”. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru oamenii pe care mi i-a scos in cale, insa parca mai mult ca niciodata ma gandesc ca poate as fi ramas sau as fi devenit un om la fel de bun ca astazi si fara asta. As fi trait altfel.

Dar acesta e doar unul dintre scenarii. Cel optimist. Pe cel pesimist il intuiti, iar cel realist e ceea ce traim deja. :)

Sa ramanem cu ideea asta in gand si tot inainte, ca nu exista alta directie.

P.S: Daca doriti sa cititi articolele scrise de mine in sectiunea "Jurnal de endometrioza", aici le puteti gasi.