Retete fara gluten, fara lactate, fara zahar, interviuri & articole despre sanatate

Fix acum un an, pe 12 aprilie, treceam printr-una dintre cele mai grele zile din viata mea. Eram in Ploiesti si de aproape o saptamana mamei mele ii era foarte rau. Incepuse totul cu o usoara raceala pe care o avusesem toti, 4-5 teste rapide negative, dupa care noua ne trecuse, iar la ea simptomele se inrautatisera, dar intr-o cu totul alta sfera.

[banner1]

Avea gura uscata, nu putea inghiti, avea o agitatie in tot corpul, nu putea dormi, avea o stare de rau general, ochii i se dusesera mult in orbite, iar noi…noi nu stiam efectiv cum sa o ajutam.

Pe 12 aprilie 2021, aveam deja 3 zile si 3 nopti in care nu inchisesem un ochi. Nici noi, nici ea. Chemasem salvarea de doua ori in weekend si de fiecare data rezultatul fusese acelasi.

Sambata noapte fusesem ceva mai “curajoasa”. Probabil sub imperiul impresiei ca imi pot lua puterea din ce vedeam si traiam in Timisoara de 5 ani. Eram mai mandra, mai sigura pe mine si, desi vocea imi tremurase cand sunasem la Salvare, cand doamna doctor si domnul sofer venisera, imi pastrasem cumpatul si povestisem tot, pe cat de frumos si clar puteam. Pentru ca stiam ca mama nu era in stare sa faca asta si mai stiam cat de important e sa explici corect simptomele.

Ma lovisem atunci, in prima noapte, de o impertinenta urata, de o ingamfare ancorata probabil in convingerea ca, pentru noi, ei erau singura sansa.

Dupa ce am suportat tonul arogant al doamnei doctor, cand a tipat la mama ca nu poate sta pe pat, pe spate si nu poate tine sub limba o pastila (desi ii spusesem ca se ineaca daca sta asa si nu are saliva sa tina nimic sub limba), i-am spus ca eu de 5 ani stau in Timisoara, am chemat si eu acolo salvarea, dar niciodata nu mi s-a vorbit asa.

“Da’ de ce ai chemat tu salvarea?”

A fost raspunsul. Mi-am dat seama atunci ca nu am cu cine. Ca, desi persoana din fata mea era mult mai instruita, cu o pozitie mult mai buna decat mine ii lipsea ce le lipseste multora in ziua de azi: bunul simt.

Si, desi asta ma enerva la maximum, atunci singura mea grija era una singura: ca mama sa se faca bine.

M-a luat la rost si domnul sofer, am mai spus eu ceva (recunosc, nu sunt mandra de asta, am mentionat printre dinti ca eu lucrez la Prima TV si vad multe cazuri d-astea – moment in care tonul s-a mai potolit un pic), dupa care m-am axat pe mama.

Ei nu ii puteau face nimic, pulsioximetru arata o valoare foarte buna si, desi mama se topea pe picioare ei nu aveau ce sa ii faca. Eventual sa ne ducem cu ea la gastro in putinele spitale non Covid din Ploiesti unde se faceau programari abia peste o luna, iar la privat gaseam loc peste o saptamana (dar atunci era sambata).

M-am simtit atunci umilita. Dar nu conta. Nu asta conta. M-am gandit, recunosc, sa le fac reclamatie dupa ce totul se va fi terminat.

A doua zi, duminica, am fost la unul dintre spitatele despre care stiam ca are Gastro, ni s-a spus sa venim cu ea a doua zi, luni.

Seara, insa, i-a fost din nou, foarte, foarte rau. Nu inchisesem un ochi de doua zile – noi, dar mai rau ca nici ea, iar starea i se deteriora rapid.

Am chemat din nou ambulanta.

Am simtit atunci, mi-am amintit atunci “cum e sa fii din Ploiesti” (adica cum e sa nu ai puterea sa reactionezi in fata nesimtirii). Demnitatea mi se mai dusese, nu mai aveam nici timp, nici forta sa infrunt asistenta, soferul, pe nimeni, voiam doar ca mama sa se faca bine si simteam ca innebunesc ca nu intrevad nici macar o solutie.

Nici ei nu i-au facut nimic, ne-au sfatuit sa o ducem la un spital de ORL. In toiul noptii, la ora 2:00. Nu sa o duca ei, sa o ducem noi, cu un taxi. Ceea ce am facut.

Acolo doamna doctor a pus un simplu diagnostic de candida bucala si inca ceva, nu imi mai amintesc, si ne-a dat un tratament pe care mama deja il lua (bicarbonat, tinctura de propolis) si un medicament foarte toxic de care i-am spus ca nu il va putea lua pentru ca ii era foarte rau de la stomac.

Nimeni nu s-a gandit sa ii faca un test rapid de Covid –  e drept ca si noi facusem, iesisera toate negativ, dar asta cu o saptamana inainte.

Ajunsi acasa, tot in toiul noptii, lucrurile au ramas la fel, mamei ii era din ce in ce mai rau, iar la 06:00 s-a imbracat rugandu-ne sa o ducem la spital ca ea nu mai poate.

Era deja luni, asa ca ne-am dus la acel spital de Gastroenterologie. Am intrat, i-am spus ca mamei ii e foarte rau, nu avem trimitere, iar raspunsul a fost sec: si daca ati avea trimitere, tot dupa o luna o putem primi.

Intre timp facusem o programare la privat peste 4 zile. Dar mamei ii era rau atunci.

Long story short, dupa 2 zile am aflat ca mama avea de fapt Covid, iar simptomele acelea, desi atipice, erau probabil, asociate cu asta. I-a mai fost foarte rau cam 4-5 zile, dupa care cu ajutorul lui Dumnezeu – mentionez si subliniez – CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU – s-a facut bine. (mai fac aici o paranteza, nu mai huliti, radeti si blamati oamenii aia care se duc sa se roage pe la moaste, stiu ca e greu de inteles de unii, dar in foarte multe situatii, in lumea asta in care traim, efectiv simti cum singurul care te ajuta este Dumnezeu).

A fost o perioada foarte grea, am crezut ca o voi pierde pe mama, nu m-am gandit efectiv la asta pentru ca ma indurera foarte tare gandul asta, dar o vedeam cum se duce si eu nu gaseam nicio solutie. Iar nimeni in jur nu era dornic nici macar sa incerce sa gaseasca o solutie.

Acum cateva zile am gasit o postare a unei doamne internate la spitalul Elias, dupa o interventie chirurgicala, care povestea cum, noaptea, toate asistentele si doctorii dormeau si au certat-o ca de ce a venit in camera de garda sa ceara ceva de durere etc. etc. Doamna ne ruga sa sharuim postarea.

Ceea ce am si facut…eu si inca mii altii.

Astazi am vazut ca doamna respectiva ori si-a sters postarea, ori a facut-o disponibila doar pentru prieteni.

Imediat m-am dus cu gandul la primul echipaj de pe salvare care ne-a asistat in acea seara. Cu cata lehamite, ingamfare si prostie ne-a tratat.

Ok, poate ca au facut tot ce spunea protocolul, poate ca asa era situatia cu Covidul pe atunci, insa sa fii om nu te costa nimic, sa nu sfidezi nu te costa nimic. Daca faci asta, cu toate facultatile si studiile tale devii un nimic.

Mi-as fi dorit ca doamna asta sa faca reclamatie si sa mearga in panzele albe pentru dreptate. Asa cum mi-as fi dorit sa fac si eu atunci in aprilie 2021.Cred ca noi inca nu constientizam de fapt cat putem schimba. Facem un mic vartej intr-un pahar cu apa dupa care ne oprim. Iar ei stiu ca asta e tot, au liber la nesimtire in continuare.

Nimeni nu ar fi fost sanctionat sunt sigura, cel putin nu in cazul meu, dar s-ar fi facut putina valva si unii dintre oamenii astia care sunt o pata pe sistemul medical din care, de altfel, fac parte si oameni si specialisti minunati (verisoara mea, asistenta pe Salvare si ea, care ne-a ajutat cu perfuzii in ziua poate cea mai critica, doctorita care ne-a primit dupa cateva zile, asta raportandu-ma numai la acest caz) - s-ar fi gandit de doua ori inainte de a se comporta altfel.

Si va rog sa nu mai spuneti ca “sunt sub stres”, “oamenii sunt dificili” etc. etc. etc. Daca stai prost cu nervii nu te faci medic sau asistenta…sau sofer pe salvare. Daca stai prost cu nervii, in loc sa faci conversatie aiurea, mai bine taci.

Iar daca iti place sa umilesti, sa certi cand ar trebui sa alini, sa fii arogant cand esti platit din banii pacientilor, atunci ar trebui sa existe o lege prin care sa poti fi lasat sa iti cauti vocatia in alta parte.

Ah, dar probabil ea exista si nu este aplicata si pentru ca oamenii, dupa ce se fac bine, vor doar sa isi continue viata, fara a mai face reclamatii.

Da, dar atunci sa stim si sa ne asumam ca nu sistemul este de vina, ci noi.

P.S: As vrea sa mai spun un lucru: am primit dupa publicarea acestui articol comentarii de genul "Raportati-va la ce a fost bun. Sunt si specialisti foarte buni [lucru mentionat de altfel si de mine mai sus]." Nu despre asta este vorba aici. Fie ca faceti parte sau nu din sistem, nu va mai simtiti nevoiti sa "luati apararea", nu va duce decat la inrautatirea situatiei generale. Lucrurile sunt, de fapt, simple. Un echipaj de salvare vorbeste urat, umileste - reclamatie si luarea oricaror masuri posibile - va garantez ca a doua oara se vor gandi de doua ori inainte de a se comporta la fel ca prima oara. O pacienta internata, dupa operatie, nu primeste asistenta noaptea, in felul in care nu a primit-o doamna de la Elias - reclamatie, televiziune si mers pana in panzele albe ca ceva sa se faca. Furtul cerceilor dupa decedarea unei persoane dragi (cazul matusii unei prietene) - reclamatie, numar de inregistrare si apoi sunat din 3 in 3 zile sa vedem ce se intampla. Doar astfel se vor mai putea schimba lucrurile. Pana atunci, vom da vina pe sistem. Atat.

Pentru alte articole despre endometrioza, o viata sanatoasa, dar si despre ce mai vad, gandesc si simt, ne puteti da Subscribe aici, LIKE & FOLLOW pe Facebook si Instagram.