Retete fara gluten, fara lactate, fara zahar, interviuri & articole despre sanatate

Acum o luna ma plimbam cu prietena mea, Raluca, prin Timisoara. La doar cateva zile a inceput un calvar care m-a adus foarte aproape de moarte. Cel mai aproape de pana acum. In ciuda selfie-urilor mele tot timpul zambitoare si senina (am incercat si varianta serioasa, pur si simplu nu ma prinde :) am avut cateva perioade foarte grele pana acum. Niciuna ca cea de acum. 

A fost un moment, in spital, chiar inainte de operatie, cand parca am privit asa, “dincolo”. Cred in Dumnezeu, in slujbele de la biserica, in preoti (daca stii sa ii cauti si sa ii alegi, bineinteles), in lumea de dincolo.

De fapt, ca sa va fac o marturisire, ca o metafora sau nu, cred ca noi, oamenii, suntem veniti aici doar intr-o “expeditie”. Cei mai multi dintre noi (pentru ca sunt si pamanteni 100%) vin de fapt de pe alte planete-mama. Metafora sau nu, subiect de viitor scenariu sau nu, va invit sa va ganditi un pic la oameni, in general. Veti constata, poate, ca sunt printre noi “grupuri de oameni” la fel: in gandire, in infatisare, in valori (probabil asta se vede cel mai bine la medici pe care eu ii vad mult peste noi, ceilalti, probabil ei vin de pe o planeta ceva mai speciala :). Revenind, sunt sigura ca atunci cand plecam de aici incepe o noua viata: pe planeta mama, avand alte misiuni altundeva sau suntem din nou trimisi pe Pamant. (promit sa aprofundez ideea asta intr-un viitor scenariu daca m-or mai tine sanatatea, nervii si inspiratia:))

Cu toate astea, eu, atunci, pe patul de spital, m-am temut de necunoscut, stiam ca dincolo e ceva, dar nu eram pregatita pentru acel “ceva” si sunt foarte, foarte recunoscatoare ca am ramas, ca Dumnezeu m-a salvat.

E adevarat, nu stiu inca sa iubesc 100% viata, probabil nu o apreciez la adevarata-i valoare, poate si asta e o mica parte din motivul pentru care mi s-a intamplat ce mi s-a intamplat (desi nu cred o iota din filosofiile new age ca totul ti se intampla ca reactie la ce ai facut tu, asta este atat de personalizat incat numai persoana in cauza si Dumnezeu stiu cu adevarat motivul si mi se pare o intruziune nefireasca a celorlalti atunci cand incearca sa iti desluseasca ei viata).

Long story short, am revenit. Am reusit sa trec peste. Sper ca si in septembrie, la control, sa fiu bine. Imi cer scuze daca folosesc prea des “sunt binisor”, “sper” etc. O buna bucata a experientei asteia eu am fost foooarte optimista si apoi lumea mea s-a destramat, asa ca acum cred ca aceste cuvinte sunt mai mult asa, din superstitie.

Si, daca tot am revenit, de atunci ma tot intreb “si acum, ce fac?” Va felicit pe cei care nu ati avut astfel de experiente in viata – va felicit pentru ca e greu, foarte greu. Pe de alta parte, cred ca numai cel care a fost in situatia aceea: 1). simte si intelege mult mai bine divinitatea/spiritualitatea, intelege ca oricat de “mici zei” ne-am da noi, oricat de increzatori am fi, e altceva “beyond us” si 2). se simte dator. Nu fata de cineva. Nici macar fata de Dumnezeu, ci fata de el insusi.

Te simti dator sa faci ceva, sa schimbi ceva in lume, chiar daca stii ca tu nici acum nu esti cine stie cine, chiar daca vezi ca o dai in bara chiar si dupa “salvare”, totusi te simti dator sa faci ceva.

Asa mi-am dat seama ca, de fapt, experientele de genul acesta iti deschid ochii si mai bine, te apropie de Dumnezeu si mai mult, te fac sa vezi mai bine “cecul acela in alb” din fiecare dimineata.

Stiu ca sentimentul si constientizarea asta vor pali odata cu vremea. Poate d-asta si scriu asta, acum, aici. Dar mi se pare atat de important sa folosim cum putem mai bine aceasta noua sansa. Fiecare zi pe care o avem.

Mult timp m-am simtit frustrata ca nu am o sanatate de fier. Ca nu sunt suficient de organizata. Ca nu scriu suficient de mult. Ca nu sunt pe cat de buna mi-as fi dorit. Ca nu fac pe cat de multe fapte bune as fi dorit sa fac.

Apoi, mi-am zis ca voi face totul in ritmul meu.

Cred inca in acest ritm. Asa cum nu trebuie sa agresez pe cineva sau ceva, asa nu trebuie sa ma agresez nici pe mine, din niciun punct de vedere.

Dar ca sa folosesti acest cec in alb am constientizat ca nu ai nevoie decat de blandete, de bunatate, de iubire.

In fata mortii, nimic nu mai conteaza. Vrei doar sa fii langa cei dragi si sa iti implinesti, atat cat poti, darul pe acest pamant. Asta e o idee pe care multi o stim, asa in treacat, dar cand esti acolo, la granita, ideea asta se tranforma in strigat.

Imi doresc mult sa folosesc cum trebuie acest cec in alb. In fiecare zi. Iar daca azi voi mai uita si ma voi mai lasa trasa in cine stie ce nimicuri lumesti, maine sa imi amintesc din nou de acel cec in alb si sa o iau de la capat si sa fac putin mai bine decat ziua precedenta.

Asta va doresc si voua. Pentru ca, pana la urma, o expeditie poate include si evenimente neprevazute, dar cu totii ne dorim ca la intoarcere acasa sa putem spune ca da, ne-am implinit cu bine misiunea.

[banner2]